când încolo când încoace
 neastâmpăratul vânt
 întărâtă
 îndârjitele brațe de paltim
 luna
tot nu cade

 la a patra strajă
 pășind pe al frunzelor covor
 ursitoarele
 ademenesc cu un cântec de leagan
 rătăcitorii


 un bucium
 jeluiește  a vieții trecere
 totu-i predispus stricăciunii
amaraciunii
a instrainarii

 lângă troiță
 un strain se roagă
multe toamne au trecut
decând

 ademenit de-o pâine mai bună
a lasat in urma satul
  dorul-l
arde  nu-i dă pace

să ieși din ungherele
 disperării
 să dispari din calea neprihăniților
 în starea cea dintâi a creației
 cu frumusețea ta
 să ne dezmierzi
 leviathanule 

să ne bucurăm 

 de bogăția  

 revărsată din milă Domnului 

 peste noi 

 să nu lăsăm frigul 

 și egoismul să ne cotropească sufletul 

  

peste cetate 

 un dor necuprins 

 de  plecări 

 valuri înalță deasupra stâncilor 

 trufia 

azvârlind-o apoi în abis 

  

  

 mângâietorul 

 dangăt de clopot 

 răpește sufletul 

 în al treilea cer 

 frica își pierde conturul 

 în lumina unei calde îmbrățișări 

  

  

  

ceas singuratic 

 sorbind 

 din fluierăturile plecărilor 

 sosirilor 

 încă o taoamna 

 risipește amărăciunile 

 ca pe niște frunze 

  

 întoarcere 

 spre izvoarele tămăduitoare 

 ale cuvântului 

 sămânța unui gând bun 

 germinează 

 în inimă 

 ceva din sclipirea liniștită 

 a acestei dimineți 

 din dulceața strugurilor 

 din fluierăturile abia auzite ale greierului 

 îmi dau de veste 

 că daru-i multiplicat 

te aștept dragă prietene 

 la o cafea 

 să privim în tăcere  

 zborul cocorilor 

 al frunzelor 

 trecerea clipelor 

  

efemerul 

 amprentează cu aromele 

 împăcării 

 primele zile de toamnă- 

 albina 

 s-a pripășit pe un vers