Mia Braia 
  Pe strunele viorii, mângâieri de romanță și lacrimi. 

La Felix
  Vântul de noiembrie pișcă amintirea nuferilor roz.
 
 

Tristețe
 Doar dorul de senin, nimic în mreje.

  în spatele lucrurilor
 deschisă oricărui jaf
 pofta
 pofta
 înaltă talazurile
 și suflarea lacomiei
 o izbește de stânci

 neliniști

 peste această parte a înserării 

 unde 

 printre maci 

 fulgeru-si-nfige colții
și ciocul înșelătorului astru
 devorează stelele
 
 nu știm unde mergem
 nu știm cine trage în noi
 
 cu tălpile pătate de fructele
 copacului jabuticaba
 strivim picăturile de ploaie 

 câțiva  

 pești piranha 

 devorează tăcerea- 

 iată-ne pe marginea iazului 

 unde singura potecă 

 duce spre adâncuri 

 coborâți 

 voi templieri ai luminii 

 spre templul  fulgerelor 

 și-al pitonilor albaștrii- 

 ridicând torța

 am auzit strigătul 

 mării 

  

recitînd c-un grăi nou 

 poemul  

 sub povara scrisului 

 câteva flori aduse 

 de cântecul clopotului 

 de la chindie 

  

săgețile luminii 

 într-o aurie cunună  

 tăcere

 în sufletul celui  

 rănit de atâta culoare 

  

  

cu încălțări din galbene flori 

 pășim  

 pe  agitatele mișcătoarele cărări 

 descântec la răscrucea gândului 

 acolo unde străinul îngenunchează